Toată lumea te place. Ce se întâmplă în creierul care are nevoie ca toți să fie mulțumiți
Ești cel care întreabă „ești bine?” și care, întrebat la rândul lui, răspunde „da, normal”. Simți atmosfera unei camere înainte să audă cineva primul cuvânt. Schimbi subiectul ca să nu deranjezi. Îți ceri scuze că exiști prea tare.
Te-ai antrenat ani buni să fii plăcut, util, omul pe care se bazează toți. Și ți-a ieșit. Ești indispensabil, iar lumea din jur te place.
Doar că, în liniștea pe care o eviți umplându-ți agenda, rămâne un gol pe care nicio apreciere nu-l acoperă. Un like ține cinci minute. Un „bravo” ține poate zece. Apoi golul revine, iar tu o iei de la capăt: mai fă ceva, mai ajută pe cineva, poate de data asta e de ajuns.
Textul de mai jos nu e un diagnostic, ci o descriere a ceea ce se știe deja, și mai ales a ceea ce se dezbate încă destul de aprins, despre ce face creierul cu aprobarea și cu lipsa ei.
De ce doare respingerea
În 2003, un studiu publicat în Science a pus oameni într-un scaner și i-a lăsat să joace un joc simplu cu mingea pe calculator, iar la un moment dat ceilalți jucători au încetat, fără explicație, să le mai paseze. Scanerul a arătat activitate în cortexul cingulat anterior dorsal, adică zona implicată în partea neplăcută a durerii fizice. Cu cât participanții spuneau că i-a deranjat mai tare excluderea, cu atât activitatea era mai mare.
De aici a pornit ideea că respingerea doare la propriu. O găsești citată peste tot.
Merită spus și ce a urmat, fiindcă aici se oprește de obicei articolul de pe internet. În 2014, o altă echipă a reluat întrebarea cu metode statistice mai fine. A antrenat un clasificator să recunoască durerea fizică din tiparul de activitate cerebrală, apoi l-a pus să recunoască respingerea. Rezultatele au ieșit la nivel de hazard. Și invers, la fel. Concluzia lor: la nivel grosier zonele chiar se suprapun, dar tiparele fine sunt distincte, iar respingerea are propriul ei circuit.
Ce rămâne valabil după ambele studii e partea care contează pentru tine. Creierul tratează excluderea socială ca pe un semnal serios, nu ca pe un moft de om sensibil.
Bucla care se strânge
Partea a doua a poveștii e mai puțin spectaculoasă și mult mai utilă.
Aprobarea vine cu o descărcare scurtă de plăcere, iar creierul reține ce a produs-o. Repeți comportamentul. Până aici e învățare obișnuită, aceeași care te face să te întorci la o cafenea unde ai fost bine primit.
Ce se schimbă e proporția. Când aprobarea devine sursa principală, pragul urcă: îți trebuie tot mai multă ca să simți același „sunt în regulă”, iar lipsa ei se resimte tot mai tare. Oamenii care ajung aici descriu aceeași scenă. Un mesaj fără emoji, un ton puțin mai sec, și restul zilei se duce în reluat conversația în minte.
Comparația cu dependența circulă mult și e tentantă, fiindcă seamănă la nivel de tipar, numai că literatura nu susține că ar fi vorba de același mecanism, așa că merită tratată ca pe o metaforă utilă și atât. Ce se poate spune cu temei e mai simplu. Un sistem nervos care scanează permanent chipuri, tonuri și pauze obosește, iar oboseala aia se vede în felul în care dormi și în cât de greu te aduni.
Ce arată o hartă cerebrală
Aici intră măsurarea. Și merită spus limpede ce poate ea.
O hartă cerebrală nu pune diagnosticul de „dependență de validare”, fiindcă un asemenea diagnostic nici nu există. Investigația înregistrează activitatea electrică a creierului în repaus, cu ochii închiși și apoi deschiși, și o compară cu o bază de date normativă pe vârstă.
La cineva care se recunoaște în hipervigilența de mai sus, comparația scoate de obicei trei lucruri.
Primul e cât de greu intră creierul în repaus. Ritmul care apare normal cu ochii închiși e adesea redus la cineva care stă în alertă, iar diferența dintre cele două înregistrări o arată destul de clar.
Al doilea e tiparul de somn raportat, pus lângă activitatea măsurată. Somnul care nu odihnește arată altfel decât somnul pur și simplu scurt.
Al treilea e continuitatea atenției pe durata înregistrării. Atenția care se pierde treptat cere altceva decât atenția care cade brusc.
Niciuna dintre măsurători nu spune cine ești. Toate descriu starea în care se află creierul tău în ziua aceea, indiferent ce l-a adus acolo. Dacă vrei să vezi ce presupune, am descris pe larg investigația BrainMap.
Ce poate antrenamentul și unde se oprește
Antrenamentul cerebral lucrează pe reglare. Adică pe cât de repede intri în repaus, pe cât de bine dormi și pe cât de tare te dă peste cap un mesaj sec primit la ora nepotrivită. Sunt lucruri care se măsoară, se antrenează și se remăsoară la interval, cu aceeași metodă.
Restul ține de psihoterapie. Tiparul de atașament, povestea din spatele lui și felul în care ajungi să te raportezi la tine se lucrează cu un psiholog sau cu un psihoterapeut. Antrenamentul cerebral se adaugă peste, niciodată în locul lui.
Rezultatele diferă mult de la om la om. Când măsurătorile stau pe loc, se schimbă planul, iar asta se decide împreună.
Dacă tiparul te prinde mai ales în relații, merită citit și despre dinamica dintr-o relație toxică sau despre cum se învață asertivitatea. Iar dacă te regăsești mai degrabă în presiunea de a fi impecabil, subiectul e tratat separat în articolul despre perfecționism.
Referințe
- Eisenberger, N.I., Lieberman, M.D., Williams, K.D. Does Rejection Hurt? An fMRI Study of Social Exclusion. Science, 2003. [online] Disponibil la: science.org/doi/10.1126/science.1089134.
- Woo, CW. et al. Separate neural representations for physical pain and social rejection. Nature Communications, 2014. [online] Disponibil la: pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC4285151.
- Eisenberger, N.I. The pain of social disconnection: examining the shared neural underpinnings of physical and social pain. Nature Reviews Neuroscience, 2012. [online] Disponibil la: nature.com/articles/nrn3231.
Cum arată primul pas
Un motiv dramatic nici nu e necesar. E de ajuns să te fi recunoscut în rândurile de mai sus.
Prima discuție e gratuită și durează în jur de douăzeci de minute. Ne spui ce te-a adus aici și ce te încurcă cel mai tare acum. Dacă o evaluare are sens în cazul tău, îți explicăm ce include. Când răspunsul e altul, îl primești la fel de direct.
Ne scrii la office@institutulbrainmap.ro sau pe WhatsApp la 0770 390 190.
Cel mai curajos lucru pe care îl poți face nu e să mulțumești pe toată lumea. E să te oprești din încercat.
Întrebări frecvente
Nevoia de validare este o boală?
Nevoia de aprobare nu figurează ca diagnostic de sine stătător în manualele de psihiatrie. Ce se descrie în literatură sunt tipare de atașament și stiluri de reglare emoțională, care pot apărea la oameni fără niciun diagnostic. Un text ca acesta descrie un tipar, nu pune o etichetă.
Cum îmi dau seama că am trecut de la a fi amabil la a depinde de aprobare?
Semnul practic e costul. Amabilitatea te lasă cu energie, iar dependența de aprobare ți-o consumă: reiei conversații în minte, amâni ce ai tu de făcut și te simți vinovat când refuzi ceva. Când tiparul începe să îți afecteze somnul sau munca, merită discutat cu un specialist.
Antrenamentul cerebral înlocuiește psihoterapia?
Nu. Antrenamentul cerebral lucrează pe reglare, adică pe somn, pe cât de repede intri în repaus și pe cât de tare te dezechilibrează un mesaj sec. Tiparul de atașament și povestea din spatele lui se lucrează cu un psiholog sau cu un psihoterapeut, iar antrenamentul se adaugă peste.
Ce arată concret o hartă cerebrală în cazul ăsta?
Investigația compară activitatea electrică a creierului tău cu o bază de date normativă pe vârstă. La cineva care stă în alertă socială permanentă se uită de obicei la cât de greu intră creierul în repaus, la tiparul de somn și la continuitatea atenției. Niciuna dintre măsurători nu pune un diagnostic.