De ce nu poți trece pe lângă ciocolată fără să o iei

Studiul care circulă cel mai mult pe subiect e din 2007 și vine de la o echipă din Bordeaux, care a pus șobolanii să aleagă, la fiecare încercare, între o înghițitură de apă îndulcită și o doză de cocaină injectată direct în venă. Nouă din zece au ales dulcele. Preferința a rămas aceeași și la animalele care fuseseră deja expuse la cocaină. Detaliul care se pierde de obicei e că apa era îndulcită cu zaharină, care n-are nicio calorie, deci creierul nu răspundea la energie, ci la gustul dulce în sine.

De aici a ieșit titlul care se plimbă prin tot internetul, cum că zahărul ar fi „de opt ori mai dependizant decât cocaina”. Studiul nu spune asta nicăieri. Spune că, pentru un șobolan, gustul dulce intens bate cocaina la recompensă, ceea ce e destul de tulburător și fără cifre inventate.

Cam în aceeași perioadă, o echipă de la Princeton a arătat ce se întâmplă cu șobolanii care primesc zahăr doar câteva ore pe zi, după perioade de lipsă. Ajung să mănânce în reprize. Caută zahărul cu insistență. Când li se taie accesul, au semne de sevraj. Cuvântul cheie e „intermitent”: bucla apărea la animalele care alternau lipsa cu excesul, nu la cele cu zahăr la discreție tot timpul. Dacă te regăsești în tiparul „toată săptămâna cuminte, weekendul prăpăd”, exact despre asta e vorba.

Acum partea pe care articolele de pe internet o sar. În 2016, o echipă de la Cambridge a trecut prin toată literatura, la animale și la oameni, și a concluzionat că dovezile pentru o „dependență de zahăr” la om sunt subțiri, iar termenul e prematur. La oameni, comportamentele care seamănă cu dependența apar mai degrabă în jurul mâncatului în general și al alimentelor foarte procesate, nu al zahărului luat separat. Deci da, gustul dulce trage puternic de circuitul recompensei, ca orice plăcere naturală. Dar „dependent de zahăr” nu e un diagnostic. Cine ți-l pune cu certitudine vinde ceva. Aceeași buclă a recompensei o descriem și în articolul despre dependența de alcool, unde dovezile sunt însă cu totul altele.

Mai există o ipoteză, mai puțin pomenită, care merită spusă cu toată prudența. În 2014, trei cercetători americani au publicat un articol cu o întrebare incomodă: nu cumva bacteriile din intestin ne influențează alegerile alimentare în propriul lor interes? Raționamentul din spatele întrebării e evolutiv. Bacteriile care se hrănesc cu zaharuri simple prosperă când mâncăm dulce, iar ele au la dispoziție un canal direct către creier, nervul vag, plus câteva molecule care pot schimba dispoziția.

Imaginea unei armate microscopice care face lobby pentru dulciuri e tentantă și probabil are ceva adevăr în ea. Deocamdată rămâne o ipoteză cu mecanisme plauzibile, nu o concluzie demonstrată la om. O pomenim din două motive. Explică de ce, la unii oameni, pofta pare să vină „din stomac”. Și leagă subiectul de ceva ce se poate măsura și antrena: felul în care comunică intestinul cu creierul, prin nervul vag.

La Institutul BrainMap nu dăm diete și nu suntem nutriționiști. Ce lucrăm noi e reglarea. Adică pe cât de repede iese creierul din alertă, pe cât de bine dormi și pe cât de tare te dă peste cap ora patru. Sunt lucruri care se măsoară, se antrenează și se remăsoară la interval, cu aceeași metodă.

Antrenamentul are câteva componente, iar planul se face după hartă, nu după o rețetă. Neurofeedbackul antrenează zonele prefrontale, cele care țin de amânarea unui impuls, să lucreze mai stabil, iar pe mâncatul compulsiv există un studiu randomizat din 2016, pe femei cu episoade de mâncat în exces. Neurofeedbackul a redus episoadele mai mult decât o tehnică de imaginație ghidată cu același număr de ședințe. E un rezultat promițător, pe un grup mic. Autorii lui îl descriu ca pe o completare la tratament, nu ca pe tratamentul în sine, și așa îl descriem și noi.

Stimularea vagală lucrează pe axa intestin-creier despre care era vorba mai sus, cu impulsuri blânde, printr-un dispozitiv auricular sau cervical. Scopul e ca sistemul nervos să iasă mai ușor din „modul de alertă”, iar semnalele de sațietate să nu mai fie acoperite de zgomot. Antrenamentul audio de acasă, cu frecvențe binaurale, e rutina zilnică dintre ședințe. Câteva minute cu căștile pe urechi, în care creierul exersează să coboare în ritmuri lente. Despre serotonină și „chimia fericirii” se scriu multe pe internet. Noi ne oprim la ce putem măsura înainte și după.

Și acum unde se oprește antrenamentul. Dacă pofta de dulce vine cu episoade în care mânci mult și repede, urmate de rușine, subiectul e altul. Se numește tulburare de alimentație, iar drumul principal acolo e psihoterapia, cu noi alături, nu în loc. Am descris separat cele cinci tulburări de alimentație și semnele lor. Dacă ai glicemia mare, diabet în familie sau iei medicamente, primul om cu care vorbești e medicul tău. Ce pui în farfurie rămâne treaba unui dietetician. Antrenamentul cerebral se adaugă peste toate astea, niciodată în locul lor.

Vino la o evaluare, și doar la atât te angajezi. Îți arătăm cum arată activitatea creierului tău, ce zone stau în alertă și unde e dezechilibrul. Apoi decidem împreună dacă are sens un plan și cum ar arăta el. Înregistrarea durează paisprezece minute și nu doare.

Ne scrii la office@institutulbrainmap.ro sau pe WhatsApp la 0770 390 190.

Dulceața vieții nu vine dintr-un ambalaj. Vine dintr-un creier care funcționează echilibrat.

Programează o discuție gratuită