Ce este anxietatea. Cauze, tipuri, simptome, diagnostic și tratament

Anxietatea e o stare de neliniște, teamă și îngrijorare care nu se potrivește cu situația și care nu trece odată cu ea. Ca reacție de moment e normală și chiar utilă, fiindcă ne ține atenți la pericol. Devine tulburare atunci când e disproporționată, persistă săptămâni sau luni și încurcă somnul, munca sau relațiile. Între cele două capete stau stările trecătoare de neliniște pe care le cunoaște oricine.

Istoria anxietății este una complexă și începe încă din cele mai vechi timpuri, dar termenul modern „anxietate” și înțelegerea sa ca o tulburare distinctă au evoluat în mod treptat de-a lungul secolelor.

Conceptul de anxietate poate fi urmărit până în antichitate, unde gânditorii precum Hipocrate și Galenus discutau despre simptome precum neliniștea și frica. În acele vremuri, anxietatea era adesea asociată cu dezechilibrele umorale și cu tulburările fizice. În timpul Renașterii și în epoca modernă timpurie, anxietatea a început să fie mai bine înțeleasă dintr-o perspectivă medicală. S-au făcut primele încercări de clasificare și diagnosticare a tulburărilor mintale, dar termenul „anxietate” încă nu era folosit în sensul său modern.

Începutul secolului al XIX-lea a adus o mai mare atenție asupra anxietății ca fenomen clinic distinct. Psihiatrii precum Philippe Pinel și Jean-Étienne Esquirol au contribuit la o mai bună înțelegere a tulburărilor mintale, inclusiv a anxietății. În timpul secolului al XX-lea, odată cu dezvoltarea psihanalizei și a psihologiei moderne, anxietatea a devenit un subiect de studiu mai profund. S-a pus un accent mai mare pe cauzele și tratamentul acesteia, iar termenul „anxietate” a devenit tot mai răspândit în literatura medicală și psihologică.

Anxietatea a fost inclusă oficial în sistemul de clasificare a tulburărilor mentale în urma publicării Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (DSM) în diferitele sale ediții. În DSM-III (publicat în 1980), tulburările de anxietate au fost clasificate și definite în mod specific, stabilindu-se criterii de diagnosticare mai precise.

Anxietatea poate fi rezultatul unei combinații complexe de factori, incluzând predispoziții genetice, experiențe de viață, stres și factori de mediu. Iată o listă a cauzelor și factorilor de risc pentru anxietate:

Este important să se înțeleagă că anxietatea poate fi influențată de o gamă largă de factori și că fiecare individ este unic în ceea ce privește experiențele și sensibilitățile lor. Tratamentul eficient al anxietății poate implica adesea o combinație de abordări, inclusiv terapie psihologică, medicație și schimbări în stilul de viață. De asemenea, căutarea sprijinului profesional este esențială pentru gestionarea eficientă a anxietății.

Diagnosticarea anxietății implică de obicei evaluarea simptomelor și a istoricului medical al pacientului, precum și excluderea altor condiții medicale care ar putea provoca simptome similare. Diagnosticul de anxietate poate fi pus de către medici de familie, medici psihiatri, psihologi clinicieni, terapeuți licențiați sau alți profesioniști din domeniul sănătății mintale. Este important ca persoana care pune diagnosticul să aibă experiență și pregătire adecvată în evaluarea și tratamentul tulburărilor de anxietate. În continuare vom prezenta diferite metode utilizate în procesul de diagnosticare a tulburărilor de anxietate:

De asemenea, tehnici de imagistică cerebrală pot fi utilizate pentru a investiga activitatea cerebrală și modificările asociate tulburărilor de anxietate. Iată câteva exemple de tehnici de imagistică utilizate în acest sens:

Aceste tehnici de imagistică pot oferi informații importante despre baza biologică a anxietății și pot contribui la dezvoltarea unor strategii de diagnostic și tratament mai precise și mai eficiente.

Tratamentul pentru anxietate poate implica o varietate de abordări, care pot fi adaptate la nevoile individuale ale pacientului și la severitatea simptomelor. Iată o listă a opțiunilor de tratament, inclusiv terapia neurofeedback, și tipurile de tulburări anxioase la care se potrivesc cel mai bine:

Înainte de orice, o precizare: o hartă cerebrală nu pune diagnosticul de anxietate. Diagnosticul e clinic, al psihiatrului sau al psihologului, după criteriile de mai sus. Iar literatura de EEG în repaus pe anxietate e subțire. O revizie din 2019 a 184 de studii a găsit doar trei pe anxietate și patru pe tulburarea de panică, prea puține pentru un tipar, și a observat că schimbările pe benzile de frecvență se suprapun mult între tulburări (Newson & Thiagarajan, 2019). Ce urmează nu e statistică, ci experiența clinică a Dr. Alina Diana Nemes, medic și co-fondatoare a Institutului, cu hărțile care ajung la ea.

Ce se vede cel mai des. „În hărțile care ajung la mine, tiparul care se repetă la anxietate și atacuri de panică e un creier care nu reușește să coboare: beta rapid în exces în zonele frontale și centrale, adesea mai pronunțat pe dreapta, și un alfa care se instalează greu chiar și cu ochii închiși, în repaus. Practic măsurăm un sistem rămas în alertă mult după ce pericolul a trecut. Nu e o «semnătură a anxietății» și nu pune diagnostic. E felul în care vigilența prelungită se vede într-o măsurătoare funcțională.”

Ce nu se vede. „Nu se vede cauza. Harta nu conține biografia omului: nu arată pierderea, despărțirea sau perioada în care a început totul. E o fotografie a modului în care creierul funcționează acum, nu o înregistrare a istoriei lui. Iar partea care surprinde cel mai tare: harta nu arată cât de tare suferi. Am văzut oameni cu atacuri de panică severe și hărți relativ liniștite, și oameni cu hărți încărcate care funcționează bine. Amplitudinea undelor și intensitatea trăirii nu sunt același lucru.”

Ce schimbă în plan, și ce așteptări sunt realiste. „Antrenăm ce s-a măsurat, nu eticheta cu care a venit omul: dacă hiperactivarea e acolo, lucrăm în direcția ei; dacă harta e neutră, țintele vin din tabloul clinic și din reglarea autonomă, nu forțez harta să spună mai mult decât spune. Remăsurarea e testul onest al deciziei, ne arată dacă direcția a fost bună sau trebuie schimbată. Despre așteptări sunt foarte directă: e antrenament, nu vindecare, nu înlocuiește psihoterapia și nu se atinge de tratamentul stabilit de medic, iar primele schimbări apar de obicei în somn și în reactivitate, nu prin dispariția bruscă a atacurilor.”

Un caz din cabinet, anonimizat

Bărbat de 41 de ani, antreprenor, cu tratament medicamentos stabil de patru luni, prescris de psihiatru. Primul atac de panică îl avusese cu 14 luni în urmă, la volan, pe autostradă: palpitații, senzație de sufocare, convingerea că face infarct. Două prezentări la urgență, EKG, troponină și ecocardiografie normale, consult cardiologic complet negativ. De atunci, trei până la cinci episoade pe lună, plus anxietate anticipativă permanentă. A început să evite autostrada, apoi liftul, apoi întâlnirile lungi fără ieșire ușoară, și își măsura pulsul de mai multe ori pe zi. Spunea că îl afectează mai mult evitarea decât atacurile.

Harta a arătat un exces de ritmuri rapide în insula dreaptă, în cingulatul anterior și în zona parietală care se ocupă cu orientarea în spațiu. Cu ochii închiși, excesul din insulă persista, iar ritmul alfa era deficitar, mai marcat pe dreapta. Diferențialul a fost verificat și închis: fără tipar epileptiform temporal, fără semne de patologie tiroidiană în analize, fără componentă de consum de stimulente. „Aici lucrul esențial e unde stă excesul, nu cât e de mare”, spune Dr. Nemes, și tot ea explică restul pe înțelesul oricui:

„Există în creier o zonă care primește semnalele din corp: bătăile inimii, respirația, senzațiile din stomac. E un fel de tablou de bord. La acest pacient, tabloul de bord funcționa cu volumul dat la maximum. O bătaie de inimă ceva mai puternică, obișnuită pentru oricine, ajungea la el ca un semnal de pericol. Creierul caută apoi o explicație pentru semnal, iar explicația pe care o găsește în astfel de momente este cea mai gravă: fac infarct.”

„Asta explică de ce analizele curate nu îl liniștiseră. Panica nu pornea dintr-un gând, ci din corp, iar gândul venea după. Nu poți convinge un sistem de alarmă cu argumente. O a doua zonă, cea care se ocupă cu orientarea în spațiu, lucra și ea în exces. De aici obiceiul de a verifica unde e ieșirea, cât de departe e spitalul, dacă liftul are unde să se oprească. Evitarea nu a fost slăbiciune, ci consecința logică a unui creier care calcula permanent rute de scăpare.”

„Antrenamentul a început prin liniștirea tabloului de bord și a sistemului nervos care reglează inima și respirația. Abia după ce corpul a devenit mai tăcut, pacientul a putut reintra, treptat și în siguranță, în situațiile de care se ferea. Ordinea contează și aici: orice tehnică activatoare aplicată prea devreme ar fi produs exact senzațiile de care se temea.”

Cum a decurs programul. Ședințele 1–10, faza de stabilizare: neurofeedback de reducere a ritmurilor rapide în insula dreaptă și în cingulatul anterior, stimulare vagală 15 minute în fiecare ședință (cea mai directă intervenție pe axa autonomă din tot programul), coerență inimă-creier 10 minute la cabinet, plus respirația ritmică predată pentru acasă, exersată zilnic în afara crizei, nu ca instrument de urgență, și fotobiomodulație alfa. Fără stimulare gamma și fără realitate virtuală în această etapă. Ședințele 11–20, reexpunere interoceptivă asistată: antrenarea ritmului alfa pe dreapta și realitate virtuală introdusă gradat, mediu închis, apoi lift, apoi mașină în mișcare, cu feedback în timp real din hartă și cu oprire la primul semn de escaladare. Rolul ei nu e relaxarea, ci corectarea învățării: creierul trăiește contextul temut fără să apară catastrofa, în condiții pe care le controlează. Ședințele 21–30, reducerea activării din zona parietală și transfer în viața reală, cu sarcini concrete între ședințe, coordonate cu psihoterapeutul. În paralel, terapie cognitiv-comportamentală cu expunere interoceptivă. Medicația a rămas nemodificată; orice ajustare aparține psihiatrului.

Evoluția, la acest pacient. Frecvența atacurilor: 4 pe lună la început, 2 în luna a doua, un episod avortat în luna a treia. Scorul PDSS, scala standard pentru severitatea tulburării de panică, a coborât de la 14 la 5. Autostrada a fost reluată la ședința 22, prima dată cu însoțitor. Verificarea pulsului a scăzut de la 8–10 ori pe zi la sub 2.

Ce a contat clinic, în trei puncte. Primul: la ședințele 3 și 4 a avut un val de simptome, cu senzații corporale mai intense. Fusese avertizat înainte de ședința 1 că se poate întâmpla și că înseamnă reactivare, nu agravare. Fără acel avertisment, ar fi abandonat, fiindcă profilul de panică e cel cu riscul cel mai mare de renunțare în primele două săptămâni. Al doilea: interdicția fermă a stimulării gamma și a realității virtuale în prima etapă. Pe o insulă deja hiperactivată, stimularea activatoare precoce provoacă exact senzațiile de care se teme omul și transformă cabinetul într-un declanșator. Al treilea: respirația de acasă a funcționat ca antrenament zilnic, nu ca stingător. Când e folosită doar în criză, devine un comportament de siguranță și întreține tulburarea.

Un singur caz nu e o statistică, și nu promite nimănui același parcurs. E aici pentru că arată concret ce înseamnă „antrenăm ce s-a măsurat” și de ce ordinea pașilor contează mai mult decât numărul lor.

Ce presupune concret înregistrarea, cu ochii închiși și apoi deschiși, și comparația cu baza de date normativă pe vârstă, e descris la evaluarea BrainMap.

Cele trei se confundă des, și au un motiv bun s-o facă: dau aceleași senzații în corp. Inimă care bate tare, respirație scurtă, mușchi încordați, stomac strâns. Diferența nu stă în ce simți, ci în ce a pornit senzația și cât ține.

De ce contează deosebirea? Pentru că fiecare cere altceva. Stresul se gestionează schimbând ce se poate schimba în context și învățând corpul să revină mai repede la linie de plutire. Anxietatea cere lucru cu tiparul de gândire care o întreține. Atacul de panică are nevoie întâi de o strategie pentru momentul în sine, apoi de tratarea a ceea ce îl produce.

Granițele nu sunt însă etanșe. Stresul prelungit crește riscul de anxietate, iar anxietatea netratată face atacurile de panică mai probabile. De aceea încadrarea o face un specialist, după o evaluare, nu un test citit pe internet.

Atacurile de panică sunt episoade intense de frică sau disconfort care se manifestă brusc și ating un vârf al intensității în câteva minute. Acestea pot fi însoțite de simptome fizice precum palpitații, transpirație, tremurături, senzația de sufocare sau amețeală.
În istoria diagnosticului, conceptul de atac de panică a fost inițial descris sub diferite denumiri și interpretări, iar termenul actual a fost introdus în DSM-III în 1980. În DSM-5, criteriile de diagnosticare pentru tulburarea de panică, o afecțiune distinctă, includ prezența unui număr de atacuri de panică neașteptate și persistența preocupării sau schimbării comportamentale în legătură cu aceste atacuri.
Deosebirea între atacurile de panică și anxietate constă în intensitatea și natura lor. În timp ce anxietatea este o stare persistentă de neliniște sau îngrijorare, atacurile de panică sunt episoade ușoare și intense de frică.

Atacurile de panică sunt caracterizate de o serie de simptome intense care apar brusc și ating un vârf în câteva minute. Aceste simptome pot varia de la persoană la persoană și pot include următoarele:

Este important de remarcat că nu toate aceste simptome trebuie să fie prezente în mod obligatoriu pentru a caracteriza un atac de panică, iar intensitatea și combinația lor pot varia de la o persoană la alta.

Ai citit ce e anxietatea, de unde vine și ce se face pentru ea. Dacă te regăsești în cea mai mare parte a articolului, primul pas nu e o decizie, e o discuție. Prima convorbire durează un sfert de oră, e gratuită și se termină cu un răspuns direct: dacă o evaluare are sens pentru tine, sau dacă întâi ar trebui să vezi un medic.

Dacă mergi mai departe, evaluarea BrainMap înregistrează activitatea creierului în repaus și arată cât de mult rămâne sistemul tău în alertă. Pe baza ei se construiește planul, alături de tratamentul pe care îl urmezi deja. Cum arată programul pentru anxietate, de la evaluare la antrenament, e descris pe pagina despre anxietate.

Programează o discuție gratuită Programul pentru anxietate